Soarele roşu se pierde după orizont în apusul propriei eternități pentru a răsări din aceeaşi eternitate deasupra clipelor efemere…
Suntem o rotiță dintr-un mecanism ancestral şi învârtim alte rotițe zimțate care antrenează roata melcată a unei maşini de zămislit scrisori pe banda rulantă a sufletului…
Unele rotițe patinează în gol, redactând continuu scrisori către o iubire pierdută dar iubirea respectivă nici nu le mai deschide… Totuşi se mai găseşte o altă iubire care le citeşte pe ascuns, prețuindu-le…
La un moment dat câțiva zimți se rup într-o scrisoare-aceeaşi scrisoare care se repetă în acelaşi apus până la acelaşi răsărit etern de Soare…
Câteva gâşte rătăcite se pierd în orizontul unor metafore repetate la nesfârşit şi îşi frâng aripile în mierea cuvintelor goale şi nesfârşite… Atunci dintr-un vers sau chiar o poezie învârtită de o rotiță, deducem cât de gol şi rece este Soarele iar totul se rezumă într-o proză episodică transmisă în amăgitoare epistole aruncate spre capcana timpului mărginit doar de orizontul gâştelor…
Soarele îşi continuă răsăriturile şi apusurile la nesfârşit, rotițele sunt lubrifiate de lacrimi după ce sunt înfierbântate de zâmbete, maşinăria nu obosește să fabrice scrisori care scot la iveală minunăția creatoare a sufletelor noastre. Undeva, cândva un cârd de lebede preiau din zbor, zborul gâştelor spre căldura Soarelui, ajungând în cele din urmă să devină critici ai acestuia sau să se piardă în filosofii interminabile…
Sfârşim în cele din urmă în răsăritul lui când auzim un scâncet de pescăruş pentru a renaşte într-un apus când înțelegem țipătul de lebădă…
Sursa photo: Emilian Oniciuc
Acadele 