Moartea nu are pereche…

Moartea este femeia care te violează…
Nu te întreabă dacă o dorești,
Atunci când nechemată te vizitează,
Te îmbrățișează chiar dacă n-o iubești…

Moartea este femeia fatal de frumoasă!
Cu tenul alb și ochii albaștri;
Pe umerii firavi și goi poartă o coasă
Pe care strălucesc argintați mii de aștri!

Moartea este o femeie cu părul negru
Care curge mătăsos spre șolduri…
Sânii „ 90”, abdomenul „60” plat și integru,
Călcătura o poartă parcă pe bolduri…

Moartea a fost și va rămâne virgină,
Nu va deveni niciodată mamă…
Peste tărâmul pustiu este regină,
Fără un rege alături, fără idilă… doar dramă!

Of, Moarte! Urâtă ești pe cât de frumoasă!
Ești simplă, rece, necapricioasă
Când aduci tristețe dar și o liniște misterioasă
Prin paradoxala alinare pornită din coasă..

(15.09.2015)

Idilă de vară

Vânturează-ți frunza-n dungă
Pe sub fusta ta cea lungă
Iar prin roua dimineții
S-o ridici spre sensul vieții!
De mi s-or lipi fire de iarbă
Pe tălpi, pe mâini, pe barbă,
Cum se lipeşte iarba cosită:
De fundul tău când eşti iubită,
De coapsele-ți înfierbântate
Când deschisă stai pe spate
Ca o floare ce de-ndată
Străluceşte udă toată:
Între petalele de garofiță,
La spatele de pe fustiță…
N-o să fie cu mirare
Când de dragul cel mai mare,
Tandru te voi alinta,
Dulce te voi săruta,
Iară dorul meu cu dor
Te-o pătrunde într-un zbor:
Zbor de vultur ce-o ridică,
Pe micuța-ți rândunică
Către azurul cerului
Spre uitarea dorului…
Apoi, după picajul vertiginos
Te-oi aşăza la sol frumos…
Tu cu ochii mijiți spre zare
Eu protejându-te de Soare,
Deasupra-ți cu mângâieri
De nu mai şti de-i azi sau ieri,
Sau mâine, de o să apară:
Dimineața într-o sară…
Timpul parcă se comprimă
Prin ființa ta sublimă!
Ah! O adiere de vânt
Ne trezeşte pe pământ
Şi uşor, uşor mă scoate
Din a ta eternitate,
Din clipe dragi şi minunate,
Izvor de feminitate!

14.08.2019

Capcana dintre răsărit și apus

Soarele roşu se pierde după orizont în apusul propriei eternități pentru a răsări din aceeaşi eternitate deasupra clipelor efemere…
Suntem o rotiță dintr-un mecanism ancestral şi învârtim alte rotițe zimțate care antrenează roata melcată a unei maşini de zămislit scrisori pe banda rulantă a sufletului…
        Unele rotițe patinează în gol, redactând continuu scrisori către o iubire pierdută dar iubirea respectivă nici nu le mai deschide… Totuşi se mai găseşte o altă iubire care le citeşte pe ascuns, prețuindu-le…
        La un moment dat câțiva zimți se rup într-o scrisoare-aceeaşi scrisoare care se repetă în acelaşi apus până la acelaşi răsărit etern de Soare…
Câteva gâşte rătăcite se pierd în orizontul unor metafore repetate la nesfârşit şi îşi frâng aripile în mierea cuvintelor goale şi nesfârşite… Atunci dintr-un vers sau chiar o poezie învârtită de o rotiță, deducem cât de gol şi rece este Soarele iar totul se rezumă într-o proză episodică transmisă în amăgitoare epistole aruncate spre capcana timpului mărginit doar de orizontul gâştelor…
        Soarele îşi continuă răsăriturile şi apusurile la nesfârşit, rotițele sunt lubrifiate de lacrimi după ce sunt înfierbântate de zâmbete, maşinăria nu obosește să fabrice scrisori care scot la iveală minunăția creatoare a sufletelor noastre. Undeva, cândva un cârd de lebede preiau din zbor, zborul gâştelor spre căldura Soarelui, ajungând în cele din urmă să devină critici ai acestuia sau să se piardă în filosofii interminabile…
        Sfârşim în cele din urmă în răsăritul lui când auzim un scâncet de pescăruş pentru a renaşte într-un apus când înțelegem țipătul de lebădă…

Sursa photo: Emilian Oniciuc

SORAYA, ÎNGERUL PE TOCURI

Epistola I
Frumoasa Soraya, obosită ajunge acasă.
Pantofii cu tocuri lungi pe trepte îi apasă;
Însângerata lor culoare prin noapte străluceşte,
Vecinul, un preot, de după draperii pândeşte…

Treaz fiind în neguri, scăldat în rugăciuni
Văzând ,,diavolița” îşi face cruce, plecăciuni;
Carnală-nfiorare dintr-o involuntară ispită!
Cruciulța pe stern îl arde, inima-i palpită…

-Cine eşti copilă, himeră sau făptură dulce?
  Tulburarea îl cuprinde, nu poate să se culce…
  -Ah, minune de femeie te-aş face preoteasă
Să-mi luminezi altarul din suflet şi din casă!

Ca un fâlfâit din aripi ceasurile curg spre zori,
Dimineața îşi trimite tainic ai iubirii spori…
Guguştiucii se-alintă gângurind versete,
Despre primăvară, dragoste, foamete, sete.

Noi înțelesuri apar iar după fiecare noapte,
Gândurile verzi dispar sau devin mai coapte…
Poate ar fi mai bine dacă-ar sta în pom
Dar gândul este mărul ce-l tulbură pe om.
………………………………………………………………….
Licuri de lumină în odăiță încep să se joace,
O rază tremurândă o mângâie uşor, o place!
Soraya suspină, încearcă suav s-o alunge,
Apoi încet vrea s-o prindă dar n-o mai ajunge…

Plăpumioara-i albă alunecă pe podea, călduță…
Tangoul cu ritmul auriu o cuprinde pe mândruță.
Cu trupul gol se-ntinde, atinge dimineața,
Se-mbracă doar cu sine, îndrăgindu-şi viața!

Doar tinerețea-i este rochița cea mai dragă
Spre anii bătrâneții chiar nu are vre-o grabă;
Diamantic prin casă îi străluce trupul de zeiță…
În sânge şi în suflet îşi caută-o cheiță…

Plutind se-ndreaptă spre ochiul de fereastră,
Sânii îi sărută dulce floarea aflată-n glastră.
Apoi de după perdeaua cea fină de mătase,
Priveşte pe stradă prin genele-i sfioase.

-Ce-mi văd ochi? Un tânăr chipeş, preot!?
Prin aer plutesc vecernii pornite ca din clopot;
-Privirea-i ațintită demult spre a mea căsuță
Cred că mă place, poate i-am căzut drăguță…!

Străzile prind culoare, copacii se-nverzesc,
Mulțimi pe trotuare spre muncă se grăbesc;
Un stol de porumbei se vântură în roate, roate…
Aerul primăverii lin în aripi li se zbate!

Pe trotuar, printre oameni strecurându-se gingaş,
Cu grijă căutându-şi drumul spre tainicul locaş,
Smeritul preot cuprins acum de fireşti tulburări
Îl chinuie în gânduri pe Dumnezeu, cu întrebări:

-Tu Doamne-făuritor de ceruri, de ape şi Pământ,
Crezi că pot să-mi mântui al castității jurământ?
Nu pot să-mi iau de soață decât o pură floare
Dar sufletu-mi arde spre fata ce căzută-mi pare…

Oare nu din slăvite ceruri au căzut şi ai Tăi îngeri
Care prin trufie şi patimi Te-au făcut să sângeri?
Iubesc Doamne-un înger cu aripile decăzute
Sau puritatea-i ascunsă în nimburi nevăzute?

Un oftat adânc din suflet şi din piept îl scoate!
Mâinecile de la rasa îi lunecă uşor spre coate
Când palmele-i delicate se strâng în rugăciune:
,,Tatăl Nostru” prin buzele-i neprihănite-l spune…

Ruga e fierbinte în pronaosul întunecos şi rece!
Doar un curcubeu firav prin vitralii trece;
Scânteia dintr-un foc poate răspândi scântei
Ce tremură umbrele din gânduri şi lumină idei…

20.03.2018

Următoarele epistole adresate cititorilor mei vor putea fi lecturate în ultima mea carte…
Cu stimă,
Emilian Oniciuc!

Mirosul norilor

Ai mirosit vreodată norii? Ai simțit poate energia diferită a ploilor, nostalgia fiecărei picături care îți cade pe obraji în funcție de anotimp? Ai adulmecat vreodată electricitatea din natură?
        Era într-o duminică albastră de vară, strălucitor de albastră când deodată toți norii cei negri au acoperit cerul și seninătatea acelei zile… Îmi amintesc cum m-am adăpostit sub castanul bătrân și stufos… Cel de lângă singura mănăstire aflată în buricul târgului, străjuită de înfierbântata și nemiloasa cale ferată… Atunci ne-am cunoscut. Tremurai de frică sau poate tremurai de frig din cauza vântului care arunca cu gheață… Un tunet te-a adus în brațele mele sau poate te-au adus fulgerele destinului… Au fost cele mai minunate clipe prin cea mai scurtă și misterioasă furtună care a trecut vreodată peste oraş, peste mine, peste noi! După ce furtuna s-a mai liniștit iar balta de la picioarele noastre devenise albastra oglindire a cerului, m-ai întrebat:
– Ai mirosit vreodată norii? Priveam la ultimile picături de ploaie ce se prelingeau de pe frunzele castanului în ,,lacurile” de apă de la picioarele noastre. Eram atât de fericit încât inima îmi juca incontrolabil în piept iar acel miros al ploii de vară m-a determinat să răspund involuntar, aproape șoptit:
– Acum este pentru prima oară…
        Timpul a trecut prin multele și atât de albastrele zile de duminică până la cea mai albastră dintre toate câte au mai fost! Era duminica nunții noastre când fericiți treceam calea ferată spre ultima noastră vizită la mănăstire… Tocul sandalei tale s-a prins între elementele de șină ferată iar eu încercam să te eliberez din răsputeri fără să aud strigătele prietenilor, șuieratul mocăniței de pe nemiloasa și înfierbântata cale ferată!
        Cu lacrimi în ochi m-ai întrebat zâmbind adorabil! A fost cel mai inocent şi trist în acelaşi timp, zâmbet de pe Pământ:
-Vreodată ai mirosit norii? Adulmecam prin aerul încins de aburi și aromă de cărbune doar un miros de furtună, de electricitate… Picăturile de transpirație şi lacrimile involuntare mi-se strecurau pe potecile neputincioase ale obrajilor înspre colțurile buzelor şi am răspuns precum uşoara briză sărată a mării:
-Cu tine îi miros pentru ultima oară… Aş fi dorit să plouă şi să ne contopim cu apele, să frăgezim lutul şi să renaştem din el în izvoarele din care norii îşi încarcă ploile…
        Acum suntem acolo unde timpul nu are noțiune, acolo unde nu sunt duminici, nici zile… Important este faptul că sunt cu tine iar noi înșine suntem parte din mirosul norilor…
Peste noi este cerul care se odihnește în cristale albastre, aflate în sferele invizibile ce aşteaptă să izvorască din nou într-un el, din nou într-o ea…

Storcătorul de struguri

(Gândul)

Dintr-o lacrimă din vie
Nu se scrie o poezie;
După mai multe lacrimi, poate
S-ar zămisli şi o carte…
…………………………………………..
Oare o clipă-n rătăcire,
Nu-i răspunsul în iubire?
După mai multe clipe, poate
Cu secrete minunate,
Tălmăcite-ntr-o poveste,
Ar putea chiar să ateste
Peste timpul cel brumos,
Un răspuns iubito:
Eşti secretul meu frumos!
…………………………………………..
Zâmbetu-mi sărută ulciorul
Cu vinul ce-alungă dorul,
Îndulcindu-mi strugurii în moarte;
Ei se scurg uşor… în carte!

Sursa photo: Pinterest

Gânduri dulci

Dulci cuvinte de iubire
Îți vor da de mine veste
După lunga despărțire,
După dorul de poveste…

Nu știu dacă este bine,
Nu știu dacă e păcat
Dar când nu ești lângă mine
Draga mea, sunt supărat!

Gânduri bune, șoapte line,
Ți-am trimis în miezul nopții…
De nu au ajuns la tine
Le găsești în dreptul porții…

Poarta-ți cu zăvor de aur
Potrivită doar de-o cheie,
Aruncată pe un plaur
Din capriciul de femeie…

Nu mai fii capricioasă,
Lasă-mi cheia s-o găsesc
Iar în noaptea de mătasă
În zăvor s-o potrivesc…

Din nou poarta de iubire
S-o deschidem împreună,
Semnul să mi-l dai de știre:
Trei picuri sub clar de Lună!

Picurați din colț de pleoape,
Poleiți de al tău dor;
Peste munți și peste ape
Mă vor face iar să zbor!

Dulci cuvinte de iubire,
Amăgiri în gând cu șoapte…
Într-o caldă-nchipuire
Te caut în miez de noapte!

Sursa fhoto: Pinterest

Nisip de vânzare

Iubita mea cu sânii două dune,
Sfârcuri butonate-n două prune
Și buzele-ți în taine aromate
Ce-mi aduceau plăcutele păcate…

Când vine câteodată seara,
Sufletul mi-e vânturat precum Sahara
Nisipului ce-l poartă-n amintire
Ca un polen al florii de iubire…

În clipele de-amor nesățioase,
Stropite-n împărtășiri zemoase,
Din fructele pomului exotic,
Culese-n ludicul erotic…

Într-un sărut prelung, vișină coaptă
Prin care fremăta-i suspin în șoaptă,
Când tremurând nu mai știai de tine,
Înlănțuiți în tandre patimi fine…

Azi ești paradoxul purității cu păcatul,
La mine-ai fost iubită, acum la altul…
Îl zăpăcești în dulcea ta prigoană
Nisipindu-l în deșert, Fată Morgană…

Sursa fhoto: Pinterest

Iubire tematică

Ce strălucitoare ești!
Ești o ,,Venus” minunată,
Tălmăcită din povești
Într-o noapte înstelată…
Tătă ești de frumoasă!

Ești lumina de pe cerul
Binecuvântat de stele,
Ești iubirea, ești misterul,
Ești căldura vieții mele…
Tătă radiezi în noapte!

Eşti poveste în poveste
Şi în povestea viitoare…
Ești o rună dintr-o veste
Rătăcind-rătăcitoare…
Tătă ești nerăbdătoare!

Orişice-ai putea să fi
Dar cât ești de tematică…!
Primăvară într-o zi,
Apoi o frunză tomnatică…
Tătă ești… tu!

Sursa fhoto: Pinterest

Déjà Vu

Antracitul lumii strălucește în pletele tale,
Ochii-ți verzi sau căprui, poate albaștri!?
Sunt diamantele luminii!
Năsucul tău obraznic mă respiră,
Buzele-ți răpite din petalele unui trandafir
Strecoară cuvinte dulci şi culte.
Le ascult pe poteca strălucitoarelor dale
Sub bârfele ce încep ițirea printre aştri.
Poate doar divinii
Sau poate doar poeții care se inspiră
Dintr-un motiv brodat pe un patrafir
Să dea înțelesul-înțelesurilor multe;
Răspunsul poate aduce bucurie sau jale
Dar am deja un Déjà Vu…