Idilă de vară

Vânturează-ți frunza-n dungă
Pe sub fusta ta cea lungă
Iar prin roua dimineții
S-o ridici spre sensul vieții!
De mi s-or lipi fire de iarbă
Pe tălpi, pe mâini, pe barbă,
Cum se lipeşte iarba cosită:
De fundul tău când eşti iubită,
De coapsele-ți înfierbântate
Când deschisă stai pe spate
Ca o floare ce de-ndată
Străluceşte udă toată:
Între petalele de garofiță,
La spatele de pe fustiță…
N-o să fie cu mirare
Când de dragul cel mai mare,
Tandru te voi alinta,
Dulce te voi săruta,
Iară dorul meu cu dor
Te-o pătrunde într-un zbor:
Zbor de vultur ce-o ridică,
Pe micuța-ți rândunică
Către azurul cerului
Spre uitarea dorului…
Apoi, după picajul vertiginos
Te-oi aşăza la sol frumos…
Tu cu ochii mijiți spre zare
Eu protejându-te de Soare,
Deasupra-ți cu mângâieri
De nu mai şti de-i azi sau ieri,
Sau mâine, de o să apară:
Dimineața într-o sară…
Timpul parcă se comprimă
Prin ființa ta sublimă!
Ah! O adiere de vânt
Ne trezeşte pe pământ
Şi uşor, uşor mă scoate
Din a ta eternitate,
Din clipe dragi şi minunate,
Izvor de feminitate!

14.08.2019

SORAYA, ÎNGERUL PE TOCURI

Epistola I
Frumoasa Soraya, obosită ajunge acasă.
Pantofii cu tocuri lungi pe trepte îi apasă;
Însângerata lor culoare prin noapte străluceşte,
Vecinul, un preot, de după draperii pândeşte…

Treaz fiind în neguri, scăldat în rugăciuni
Văzând ,,diavolița” îşi face cruce, plecăciuni;
Carnală-nfiorare dintr-o involuntară ispită!
Cruciulța pe stern îl arde, inima-i palpită…

-Cine eşti copilă, himeră sau făptură dulce?
  Tulburarea îl cuprinde, nu poate să se culce…
  -Ah, minune de femeie te-aş face preoteasă
Să-mi luminezi altarul din suflet şi din casă!

Ca un fâlfâit din aripi ceasurile curg spre zori,
Dimineața îşi trimite tainic ai iubirii spori…
Guguştiucii se-alintă gângurind versete,
Despre primăvară, dragoste, foamete, sete.

Noi înțelesuri apar iar după fiecare noapte,
Gândurile verzi dispar sau devin mai coapte…
Poate ar fi mai bine dacă-ar sta în pom
Dar gândul este mărul ce-l tulbură pe om.
………………………………………………………………….
Licuri de lumină în odăiță încep să se joace,
O rază tremurândă o mângâie uşor, o place!
Soraya suspină, încearcă suav s-o alunge,
Apoi încet vrea s-o prindă dar n-o mai ajunge…

Plăpumioara-i albă alunecă pe podea, călduță…
Tangoul cu ritmul auriu o cuprinde pe mândruță.
Cu trupul gol se-ntinde, atinge dimineața,
Se-mbracă doar cu sine, îndrăgindu-şi viața!

Doar tinerețea-i este rochița cea mai dragă
Spre anii bătrâneții chiar nu are vre-o grabă;
Diamantic prin casă îi străluce trupul de zeiță…
În sânge şi în suflet îşi caută-o cheiță…

Plutind se-ndreaptă spre ochiul de fereastră,
Sânii îi sărută dulce floarea aflată-n glastră.
Apoi de după perdeaua cea fină de mătase,
Priveşte pe stradă prin genele-i sfioase.

-Ce-mi văd ochi? Un tânăr chipeş, preot!?
Prin aer plutesc vecernii pornite ca din clopot;
-Privirea-i ațintită demult spre a mea căsuță
Cred că mă place, poate i-am căzut drăguță…!

Străzile prind culoare, copacii se-nverzesc,
Mulțimi pe trotuare spre muncă se grăbesc;
Un stol de porumbei se vântură în roate, roate…
Aerul primăverii lin în aripi li se zbate!

Pe trotuar, printre oameni strecurându-se gingaş,
Cu grijă căutându-şi drumul spre tainicul locaş,
Smeritul preot cuprins acum de fireşti tulburări
Îl chinuie în gânduri pe Dumnezeu, cu întrebări:

-Tu Doamne-făuritor de ceruri, de ape şi Pământ,
Crezi că pot să-mi mântui al castității jurământ?
Nu pot să-mi iau de soață decât o pură floare
Dar sufletu-mi arde spre fata ce căzută-mi pare…

Oare nu din slăvite ceruri au căzut şi ai Tăi îngeri
Care prin trufie şi patimi Te-au făcut să sângeri?
Iubesc Doamne-un înger cu aripile decăzute
Sau puritatea-i ascunsă în nimburi nevăzute?

Un oftat adânc din suflet şi din piept îl scoate!
Mâinecile de la rasa îi lunecă uşor spre coate
Când palmele-i delicate se strâng în rugăciune:
,,Tatăl Nostru” prin buzele-i neprihănite-l spune…

Ruga e fierbinte în pronaosul întunecos şi rece!
Doar un curcubeu firav prin vitralii trece;
Scânteia dintr-un foc poate răspândi scântei
Ce tremură umbrele din gânduri şi lumină idei…

20.03.2018

Următoarele epistole adresate cititorilor mei vor putea fi lecturate în ultima mea carte…
Cu stimă,
Emilian Oniciuc!

Storcătorul de struguri

(Gândul)

Dintr-o lacrimă din vie
Nu se scrie o poezie;
După mai multe lacrimi, poate
S-ar zămisli şi o carte…
…………………………………………..
Oare o clipă-n rătăcire,
Nu-i răspunsul în iubire?
După mai multe clipe, poate
Cu secrete minunate,
Tălmăcite-ntr-o poveste,
Ar putea chiar să ateste
Peste timpul cel brumos,
Un răspuns iubito:
Eşti secretul meu frumos!
…………………………………………..
Zâmbetu-mi sărută ulciorul
Cu vinul ce-alungă dorul,
Îndulcindu-mi strugurii în moarte;
Ei se scurg uşor… în carte!

Sursa photo: Pinterest

Nisip de vânzare

Iubita mea cu sânii două dune,
Sfârcuri butonate-n două prune
Și buzele-ți în taine aromate
Ce-mi aduceau plăcutele păcate…

Când vine câteodată seara,
Sufletul mi-e vânturat precum Sahara
Nisipului ce-l poartă-n amintire
Ca un polen al florii de iubire…

În clipele de-amor nesățioase,
Stropite-n împărtășiri zemoase,
Din fructele pomului exotic,
Culese-n ludicul erotic…

Într-un sărut prelung, vișină coaptă
Prin care fremăta-i suspin în șoaptă,
Când tremurând nu mai știai de tine,
Înlănțuiți în tandre patimi fine…

Azi ești paradoxul purității cu păcatul,
La mine-ai fost iubită, acum la altul…
Îl zăpăcești în dulcea ta prigoană
Nisipindu-l în deșert, Fată Morgană…

Sursa fhoto: Pinterest

Déjà Vu

Antracitul lumii strălucește în pletele tale,
Ochii-ți verzi sau căprui, poate albaștri!?
Sunt diamantele luminii!
Năsucul tău obraznic mă respiră,
Buzele-ți răpite din petalele unui trandafir
Strecoară cuvinte dulci şi culte.
Le ascult pe poteca strălucitoarelor dale
Sub bârfele ce încep ițirea printre aştri.
Poate doar divinii
Sau poate doar poeții care se inspiră
Dintr-un motiv brodat pe un patrafir
Să dea înțelesul-înțelesurilor multe;
Răspunsul poate aduce bucurie sau jale
Dar am deja un Déjà Vu…

Aluzii la iluzii…

Un poet al unei bombonice
De pizmă luat pe înserat
Și chinuit de lirice varice
S-a pus și el pe criticat!

Noaptea tocmai curgea lin
Pierdut fiind în al lui chin…
În suflet săgetat de un suspin
Se varsă-n stihuri cu venin!
…………………………
Eu nu sunt critic, nici poet
Ci doar un fir din praf în vânt…
,,Mai am un dor” (și un regret:
Să-mi aflu-n versuri),
Locul pe Pământ.

Atâta pot să cânt și să versific!
Dar nu voi face gestul rușinos:
Să fiu versificatorul-critic
Pe alții zilnic dușmănos…

Cum noaptea se strecoară-n stele
Și versu-mi se va măcina la fel;
Sunt praf de stele între ele,
Dar tu amice vei lipsi din el…

Emilian Lican-2014
Emilian Oniciuc Revizuit: 17.02.2023

Original Fhoto: Black Sirius

Smaragde

Tătă eşti viță de vie,
Cea mai dragă pe Pământ!
Frunze-ți verzi adie-n vânt
Când pasiunea îți reînvie…

Nu te-nchide-n colivie,
Spre amor să îți iei avânt!
Să rămân făr’ un cuvânt
Când zbori dintr-o evlavie;

Apoi, coliere din ciorchine
Să îți aşez pe sânii sfinți
Care stau de-acum cuminți,

Prin ecouri de suspine,
Smaragdalnice dorinți
Ale clipelor fierbinți!

Câteodată…

Câteodată licuricii se strecoară năvalnic în tine prin lăpticul dăruitor de o nouă viață ce îşi caută zorii din dimineață;
        Apoi prelingându-se uşor din nou printre văile tale fine iar te alintă suav pe un picior, amintindu-ți de mine şi de alți semănători care au trudit cu plăcere pământul tău.
        Câteodată dulceața amăruie îți alintă buzele iar prin naiva lor mirare ce absoarbe extazul ultimei picături îți cobori pleoapele poate ruşinată, sau poate doar eşti prea rafinată, dar ce mai contează! Petalele tale trandafirii vor purta şi amintirea siropului din fierberea-mi mocnită…
         Câteodată năstruşnicul elixir îți inundă secretele… Sunt doar unul dintre minerii care încercă să sape şi el pe acolo… Acolo unde tu nu mai ai controlul și te lași abandonată cu încredere în îndemânarea uneltei mele. Doar tu vei şti cine este cel ce ți-a greșit dar a muncit cu drag și ți-a adus avalanşa desprinsă dintre mineralele tale prețioase;
         Câteodată seva ta lăuntrică îmi circulă prin vene Iar timpul parcă îngheață. Îmi ascult din nou sufletul și încerc să te recuceresc… Oare pentru a câta oară:
Capricioasă şi iubită Creație Literară!

Emilian Oniciuc: 05.11.2018
Revizuit: 19.02.2023

Sursa fhoto: Pinterest

Gânduri, poezie și flori

Sunt câteva lucruri în domeniul literar, taine pentru mine și fiind taine sunt foarte atent în manipularea jocului de cuvinte… Am să ma refer aici doar la poezia religioasă, mai mult pentru o introducere și apoi la poezia în sinea ei.
      Îmi vine foarte greu să abordez, să scriu poezie religioasă datorită complexității care rezultă din fiecare cuvânt sau chiar a unui semn de punctuație care poate naște diverse discuții contradictorii și neavenite, anulând în final esența cuvintelor care este: poezia.
      Un alt domeniu greu de abordat pentru mine este și cel al versurilor care sunt închinate poeziei și nu numai datorită celor scrise mai sus în cazul poeziilor religioase, ci faptului că aș obține efectul contrar orișicât aș fi de bine intenționat…
      Poezia este o floare răsădită prin iarba cuvintelor, iarbă crescută pe câmpii, în păduri, prin stâncile munților și chiar în rătăcirile deșerturilor… Poezia este peste tot așa cum florile de toate soiurile, unele mai frumoase decât altele, mai mici, sau mai mari, cresc în sălbăticia naturii sufletului uman. Da, a sălbaticiei sufletului uman! De cele mai multe ori, deși avem o părere bună despre noi, din inconștiența egoismului de care dăm dovadă, bine intenționați fiind de altfel, unii dintre noi dorim să arătăm chiar și în versuri cât de mult apreciem poezia… După părerea mea este un act de curaj și îi citesc cu admirație și interes sincer pe cei care încearcă acest lucru. Îi citesc și mă bucur doar când observ că Floarea De Colț rămâne acolo unde a crescut, fără a fi smulsă din mediul ei natural… Smulsă de acolo mai poate trăi doar prin efemeritatea unor zile scurse de fapt în secundele dintr-o eternitate… Se bucură doar cel ce a lăudat-o după ruperea ei pentru a fi plantată într-o glastră proprie și admirată de sine…
      Închei aceste gânduri care nu sunt decât o frustrare a gândurilor mele, cu o poezie a lui: J.W.Goethe, care îmi place să cred că se gândea la poezie…

Umblam prin codru
J.W.Goethe

Umblam prin codru,
Hoinar umblam
Ceva să caut
Nici gând n-aveam.

Zării în umbră
O floricea.
Ca steaua-n ceruri
Ea strălucea.

S-o rup voit-am.
Ea blâd grăi:
De mă vei rupe,
M-oi ofili.

Cu rădăcină,
O luai de-aici,
Către răzorul,
Căsuței mici.

Si-am răsădit-o
La loc tăcut.
Lăstari și floare
Dă ca-n trecut.

Vă doresc tuturor, lumină în tainele gândurilor dumneavoastră pentru a încolții prin iarbă minunatele flori ale creației!

Zamo’ și Luna

Ecoul transmite un urlet lupic,
Câinii din pustiuri se îngână şi ei…
Peste zăpada plaiului mioritic
Se-aşterne trufia trecuților zei…

Luna răscoală săgeți otravite
De argintul bolnav în idei…
Lumina molâie din înalturi slăvite
Se cufundă în troiene fără temei.

Acoperişul pe case stă să se scurgă,
Sub paşii duhurilor ce-nmoaie zăpada;
Îngenuncheată într-o platină rugă
Îşi aşează cu răceală albită, arcada…

Crăiasa Nopții pare bolnavă, nebună;
Se plimbă frumoasă, desculță şi goală…
Prin gheți nordice, rătăciri îşi adună
Alungând întunericul de smoală.

Deodată totul se opreşte, îngheață.
Prin reflexii spre oglinda tăcutului lac,
Palidă totuşi îşi priveşte măreață:
Frustrările milenare ce într-însa zac…

Sfios şi smerit un crivățel porneşte,
Şopotind-i uşor peste obrazul regal
Iar Luna tremurând se trezeşte
Spre Pământ lunecând din abis colosal!

Zamo’ preschimbat lângă lac o aşteaptă
Precum o statuie tăcută, herculiană…
Mlădioasă şi misterioasă precum o şoaptă
Îl surprinde prin șerpuirea-i de liană…

În brațele sale puternice clădite din stâncă,
Tandru o culcă în aşternutul de zăpadă,
Apoi și el o surprinde:
Cu o mişcare precisă, lină şi adâncă
Ce îi poartă pe un val, uşor, într-o cascadă…

Aşternutul cel rece în aburi dispare,
Peste lacul din pădure ceața se lasă…
Închisoarea lui Zamo’ aflată-i la Soare
Care prin zori îl vesteşte să vină acasă…

Ochii i se deschid printre lungile gene,
Cu părul ei de mătase se acoperă sfioasă,
Cuprinzându-şi genunchii, suspină alene
Iar Luna îşi revine din blonda frumoasă…

Un lup alb îşi tânguie dorurile deşarte
Tânjind singuratec încă o mie de ani…
Pe pământul mioritic se aud de departe
Legendele nescrise despre daci şi romani…!

07.12.2017
Sursa photo: Pinterest