Târgul medievalelor ecouri


Cetatea este tristă,
Turiștii au plecat;
Ecouri mai persistă
În târgul neuitat.

……………………………………………..

Pavaje patinate lucind medieval
Cu pași ușor purtați de clipele pierdute
Pe sub felinare care lumină opal:
Fantome însuflețite din vechile redute…

Acolo un cavaler se amestecă prin umbre,
El însuși umbră a nopții trecătoare…
Domnița-i rătăcită în negurile sumbre,
Sau doar e rătăcită în basme viitoare…

………………………………………………..

Noaptea își cântă ritmul prin tainice palate,
O cucuvea îngână fiorul din ecouri,
Crâmpeiul din trezirea legendelor deșarte:
Purtat de lilieci în neguroase stoluri…

O caleașcă la tavernă așteaptă: domni, domnițe,
Iar vezetiul nopții șade pe-o băncuță,
Descâlcind în gânduri: financiare ițe,
Și griji de sănătate pentru a sa măicuță…

Dar, iată: ies petrecăreții!
Privirea obosită deodată i se înseninează!
Caleașca sa frumoasă spre zorii dimineții,
Printre lampioane vechi din nou parcă valsează…

…………………………………

Diversele graiuri rătăcind din lume,
Sfârșite de cântări ce noaptea le-au stârnit,
Acum sunt ostenite şi după șuvoi de glume
Se scurg spre vise dulci în raiuri de dormit…

…………………………….

Cetatea este tristă,
Turiștii au plecat,
Ecouri mai persistă:
În târg de neuitat!
( 20.03.2017 )

Sursa fhoto: Emilian Oniciuc

Amor în cheia sol (1)


Adie-mi o melodie de amor
Într-o superbă seară lirică,
Chitara să-mi împle de dor
Iubirea în făptura-ți pudică…!

Mă-alintă cu șoapte trecute în cânt,
Petrece-mi prin suflet chitara
Cu-acorduri purtate în ludicul vânt,
Topește-mi pasiunile vara…!

Dar ești mirajul Rock & Roll,
Un suflet năvalnic în rochiță;
Un început ești: Cheița Sol,
A baladelor necântate zeiță…!

(2014)

Sursa fotografiei: Raluca Georgescu (Rachel Black)

Iar…


E primăvară iar pe câmp, iubito!
Prin iarbă iar se leagănă fiori,
Cuprinsul verde iar e picurat cu flori
Şi, iar mă dor de tine: Afrodito!

Iar cerul este ciudat de albastru,
Căci vântul iar l-a depărtat de nori,
Iar timpul se cruzeşte în vii culori
Doar turnu-i cenuşiu şi, iar sihastru…

Cămările-i uitate iar topesc tăceri
În sfeşnice-s iar mucuri de-ntuneric…
Pânze de paianjen iar tremură himeric
Prin amintiri ce-s cu ecourile-n ieri…

25.04.2017

Vrăji-vrăjite


Fără vânt în taina nopții
Se strecoară precum hoții
Și foșnesc frunze foșnite,
Vrăji-vrăjite și-ofilite…

Babe prea de mult băbite,
Vrăjitoare scorojite;
Se strecoară ca o ciumă
Ca să-ți fie-n suflet mumă…

Se dau de ceasul morții
Să îți treacă pragul porții
Cu zâmbetele-zâmbite,
Babe să-ți fie iubite!

,,Muze” prinse-n hora Lunii
Drept în mijlocul pădurii;
Dezbrăcate-n pielea goală,
Cârlionțate-n subțioară…

Țâțele-s dabalazate;
Le ajung până la spate
Tot sărind în joc grotesc,
Ritm vrăjit și nebunesc!

Focul mistic le stârnește,
Suflețelul le-ncălzește,
Cântând un dor vrăjit:
Pentru ,,mândre” de iubit…

Fete hâde și uitate
Ce-au rămas nemăritate,
Babe-acum, dar vor iubite!
Când la ziuă-ntinerite,

De stăpâna lor din Lună
Vor fi un arcuș de strună…
Minunate ca izvorul
Ce de sete-ți împle dorul!

Fermecat să le dorești,
Dragostea să-ți potolești
Până la ziua următoare,
Prin roua izbăvitoare…!

23.02.2015

Sursa photo: Pinterest

Frumoasa serii


Iubita mea din visul îndepărtat,
Floare frumoasă în suspin,
Sufletul de drag mi l-ai vărsat
În amarul roșu al canii cu vin…!

Floare gingașă uitată-n pădure,
Pădurea uitării-n arome de brazi,
Sărutul pierdut în dulceața de mure
Sub cerul ascuns în norii de azi…!

Aduceri-aminte în clipe de-amurg
Iubire rătăcită în sufletul verii,
Șuvoaie de gânduri care se scurg
Spre o frumoasă zână a serii…
(2014)
Sursa fhoto: Emilian Oniciuc

Moartea nu are pereche…


Moartea este femeia care te violează…
Nu te întreabă dacă o dorești,
Atunci când nechemată te vizitează,
Te îmbrățișează chiar dacă n-o iubești…

Moartea este femeia fatal de frumoasă!
Cu tenul alb și ochii albaștri;
Pe umerii firavi și goi poartă o coasă
Pe care strălucesc argintați mii de aștri!

Moartea este o femeie cu părul negru
Care curge mătăsos spre șolduri…
Sânii „ 90”, abdomenul „60” plat și integru,
Călcătura o poartă parcă pe bolduri…

Moartea a fost și va rămâne virgină,
Nu va deveni niciodată mamă…
Peste tărâmul pustiu este regină,
Fără un rege alături, fără idilă… doar dramă!

Of, Moarte! Urâtă ești pe cât de frumoasă!
Ești simplă, rece, necapricioasă
Când aduci tristețe dar și o liniște misterioasă
Prin paradoxala alinare pornită din coasă..

(15.09.2015)

Idilă de vară


Vânturează-ți frunza-n dungă
Pe sub fusta ta cea lungă
Iar prin roua dimineții
S-o ridici spre sensul vieții!
De mi s-or lipi fire de iarbă
Pe tălpi, pe mâini, pe barbă,
Cum se lipeşte iarba cosită:
De fundul tău când eşti iubită,
De coapsele-ți înfierbântate
Când deschisă stai pe spate
Ca o floare ce de-ndată
Străluceşte udă toată:
Între petalele de garofiță,
La spatele de pe fustiță…
N-o să fie cu mirare
Când de dragul cel mai mare,
Tandru te voi alinta,
Dulce te voi săruta,
Iară dorul meu cu dor
Te-o pătrunde într-un zbor:
Zbor de vultur ce-o ridică,
Pe micuța-ți rândunică
Către azurul cerului
Spre uitarea dorului…
Apoi, după picajul vertiginos
Te-oi aşăza la sol frumos…
Tu cu ochii mijiți spre zare
Eu protejându-te de Soare,
Deasupra-ți cu mângâieri
De nu mai şti de-i azi sau ieri,
Sau mâine, de o să apară:
Dimineața într-o sară…
Timpul parcă se comprimă
Prin ființa ta sublimă!
Ah! O adiere de vânt
Ne trezeşte pe pământ
Şi uşor, uşor mă scoate
Din a ta eternitate,
Din clipe dragi şi minunate,
Izvor de feminitate!

14.08.2019

Capcana dintre răsărit și apus


Marea Nordului U.K.

Soarele roşu se pierde după orizont în apusul propriei eternități pentru a răsări din aceeaşi eternitate deasupra clipelor efemere…
Suntem o rotiță dintr-un mecanism ancestral şi învârtim alte rotițe zimțate care antrenează roata melcată a unei maşini de zămislit scrisori pe banda rulantă a sufletului…
        Unele rotițe patinează în gol, redactând continuu scrisori către o iubire pierdută dar iubirea respectivă nici nu le mai deschide… Totuşi se mai găseşte o altă iubire care le citeşte pe ascuns, prețuindu-le…
        La un moment dat câțiva zimți se rup într-o scrisoare-aceeaşi scrisoare care se repetă în acelaşi apus până la acelaşi răsărit etern de Soare…
Câteva gâşte rătăcite se pierd în orizontul unor metafore repetate la nesfârşit şi îşi frâng aripile în mierea cuvintelor goale şi nesfârşite… Atunci dintr-un vers sau chiar o poezie învârtită de o rotiță, deducem cât de gol şi rece este Soarele iar totul se rezumă într-o proză episodică transmisă în amăgitoare epistole aruncate spre capcana timpului mărginit doar de orizontul gâştelor…
        Soarele îşi continuă răsăriturile şi apusurile la nesfârşit, rotițele sunt lubrifiate de lacrimi după ce sunt înfierbântate de zâmbete, maşinăria nu obosește să fabrice scrisori care scot la iveală minunăția creatoare a sufletelor noastre. Undeva, cândva un cârd de lebede preiau din zbor, zborul gâştelor spre căldura Soarelui, ajungând în cele din urmă să devină critici ai acestuia sau să se piardă în filosofii interminabile…
        Sfârşim în cele din urmă în răsăritul lui când auzim un scâncet de pescăruş pentru a renaşte într-un apus când înțelegem țipătul de lebădă… 

Sursa photo: Emilian Oniciuc

SORAYA, ÎNGERUL PE TOCURI


Epistola I
Frumoasa Soraya, obosită ajunge acasă.  
Pantofii cu tocuri lungi pe trepte îi apasă;  
Însângerata lor culoare prin noapte străluceşte, 
 Vecinul, un preot, de după draperii pândeşte…
 
Treaz fiind în neguri, scăldat în rugăciuni
Văzând ,,diavolița” îşi face cruce, plecăciuni;
Carnală-nfiorare dintr-o involuntară ispită!
 Cruciulța pe stern îl arde, inima-i palpită…   

 -Cine eşti copilă, himeră sau făptură dulce?
  Tulburarea îl cuprinde, nu poate să se culce…
  -Ah, minune de femeie te-aş face preoteasă  
Să-mi luminezi altarul din suflet şi din casă!  

 Ca un fâlfâit din aripi ceasurile curg spre zori, 
 Dimineața îşi trimite tainic ai iubirii spori…  
Guguştiucii se-alintă gângurind versete, 
Despre primăvară, dragoste, foamete, sete.  

Noi înțelesuri apar iar după fiecare noapte,  
Gândurile verzi dispar sau devin mai coapte…
Poate ar fi mai bine dacă-ar sta în pom
Dar gândul este mărul ce-l tulbură pe om. 
 ………………………………………………………………….  
Licuri de lumină în odăiță încep să se joace,
 O rază tremurândă o mângâie uşor, o place!
 Soraya suspină, încearcă suav s-o alunge,
 Apoi încet vrea s-o prindă dar n-o mai ajunge…
 
Plăpumioara-i albă alunecă pe podea, călduță…  
Tangoul cu ritmul auriu o cuprinde pe mândruță.  
Cu trupul gol se-ntinde, atinge dimineața,  
Se-mbracă doar cu sine, îndrăgindu-şi viața!    

Doar tinerețea-i este rochița cea mai dragă
 Spre anii bătrâneții chiar nu are vre-o grabă;  
Diamantic prin casă îi străluce trupul de zeiță… 
În sânge şi în suflet îşi caută-o cheiță…    

Plutind se-ndreaptă spre ochiul de fereastră,  
Sânii îi sărută dulce floarea aflată-n glastră.  
Apoi de după perdeaua cea fină de mătase,  
Priveşte pe stradă prin genele-i sfioase.    

-Ce-mi văd ochi? Un tânăr chipeş, preot!? 
 Prin aer plutesc vecernii pornite ca din clopot;  
-Privirea-i ațintită demult spre a mea căsuță  
Cred că mă place, poate i-am căzut drăguță…!    

Străzile prind culoare, copacii se-nverzesc,  
Mulțimi pe trotuare spre muncă se grăbesc;  
Un stol de porumbei se vântură în roate, roate… 
 Aerul primăverii lin în aripi li se zbate!   

Pe trotuar, printre oameni strecurându-se gingaş, 
Cu grijă căutându-şi drumul spre tainicul locaş,  
Smeritul preot cuprins acum de fireşti tulburări 
Îl chinuie în gânduri pe Dumnezeu, cu întrebări:    

-Tu Doamne-făuritor de ceruri, de ape şi Pământ,  
Crezi că pot să-mi mântui al castității jurământ?  
Nu pot să-mi iau de soață decât o pură floare  
Dar sufletu-mi arde spre fata ce căzută-mi pare…    

Oare nu din slăvite ceruri au căzut şi ai Tăi îngeri  
Care prin trufie şi patimi Te-au făcut să sângeri?  
Iubesc Doamne-un înger cu aripile decăzute  
Sau puritatea-i ascunsă în nimburi nevăzute?    

Un oftat adânc din suflet şi din piept îl scoate!  
Mâinecile de la rasa îi lunecă uşor spre coate  
Când palmele-i delicate se strâng în rugăciune:  
,,Tatăl Nostru” prin buzele-i neprihănite-l spune…    

Ruga e fierbinte în pronaosul întunecos şi rece!  
Doar un curcubeu firav prin vitralii trece; 
Scânteia dintr-un foc poate răspândi scântei  
Ce tremură umbrele din gânduri şi lumină idei…   

 20.03.2018 

Următoarele epistole adresate cititorilor mei vor putea fi lecturate în ultima mea carte…
Cu stimă,
Emilian Oniciuc!

Mirosul norilor


Ai mirosit vreodată norii? Ai simțit poate energia diferită a ploilor, nostalgia fiecărei picături care îți cade pe obraji în funcție de anotimp? Ai adulmecat vreodată electricitatea din natură?
        Era într-o duminică albastră de vară, strălucitor de albastră când deodată toți norii cei negri au acoperit cerul și seninătatea acelei zile… Îmi amintesc cum m-am adăpostit sub castanul bătrân și stufos… Cel de lângă singura mănăstire aflată în buricul târgului, străjuită de înfierbântata și nemiloasa cale ferată… Atunci ne-am cunoscut. Tremurai de frică sau poate tremurai de frig din cauza vântului care arunca cu gheață… Un tunet te-a adus în brațele mele sau poate te-au adus fulgerele destinului… Au fost cele mai minunate clipe prin cea mai scurtă și misterioasă furtună care a trecut vreodată peste oraş, peste mine, peste noi! După ce furtuna s-a mai liniștit iar balta de la picioarele noastre devenise albastra oglindire a cerului, m-ai întrebat:
– Ai mirosit vreodată norii? Priveam la ultimile picături de ploaie ce se prelingeau de pe frunzele castanului în ,,lacurile” de apă de la picioarele noastre. Eram atât de fericit încât inima îmi juca incontrolabil în piept iar acel miros al ploii de vară m-a determinat să răspund involuntar, aproape șoptit:
– Acum este pentru prima oară…
        Timpul a trecut prin multele și atât de albastrele zile de duminică până la cea mai albastră dintre toate câte au mai fost! Era duminica nunții noastre când fericiți treceam calea ferată spre ultima noastră vizită la mănăstire… Tocul sandalei tale s-a prins între elementele de șină ferată iar eu încercam să te eliberez din răsputeri fără să aud strigătele prietenilor, șuieratul mocăniței de pe nemiloasa și înfierbântata cale ferată!
        Cu lacrimi în ochi m-ai întrebat zâmbind adorabil! A fost cel mai inocent şi trist în acelaşi timp, zâmbet de pe Pământ:
-Vreodată ai mirosit norii? Adulmecam prin aerul încins de aburi și aromă de cărbune doar un miros de furtună, de electricitate… Picăturile de transpirație şi lacrimile involuntare mi-se strecurau pe potecile neputincioase ale obrajilor înspre colțurile buzelor şi am răspuns precum uşoara briză sărată a mării:
-Cu tine îi miros pentru ultima oară… Aş fi dorit să plouă şi să ne contopim cu apele, să frăgezim lutul şi să renaştem din el în izvoarele din care norii îşi încarcă ploile…
        Acum suntem acolo unde timpul nu are noțiune, acolo unde nu sunt duminici, nici zile… Important este faptul că sunt cu tine iar noi înșine suntem parte din mirosul norilor…
Peste noi este cerul care se odihnește în cristale albastre, aflate în sferele invizibile ce aşteaptă să izvorască din nou într-un el, din nou într-o ea…