Epistola I
Frumoasa Soraya, obosită ajunge acasă.  
Pantofii cu tocuri lungi pe trepte îi apasă;  
Însângerata lor culoare prin noapte străluceşte, 
 Vecinul, un preot, de după draperii pândeşte…
 
Treaz fiind în neguri, scăldat în rugăciuni
Văzând ,,diavolița” îşi face cruce, plecăciuni;
Carnală-nfiorare dintr-o involuntară ispită!
 Cruciulța pe stern îl arde, inima-i palpită…   

 -Cine eşti copilă, himeră sau făptură dulce?
  Tulburarea îl cuprinde, nu poate să se culce…
  -Ah, minune de femeie te-aş face preoteasă  
Să-mi luminezi altarul din suflet şi din casă!  

 Ca un fâlfâit din aripi ceasurile curg spre zori, 
 Dimineața îşi trimite tainic ai iubirii spori…  
Guguştiucii se-alintă gângurind versete, 
Despre primăvară, dragoste, foamete, sete.  

Noi înțelesuri apar iar după fiecare noapte,  
Gândurile verzi dispar sau devin mai coapte…
Poate ar fi mai bine dacă-ar sta în pom
Dar gândul este mărul ce-l tulbură pe om. 
 ………………………………………………………………….  
Licuri de lumină în odăiță încep să se joace,
 O rază tremurândă o mângâie uşor, o place!
 Soraya suspină, încearcă suav s-o alunge,
 Apoi încet vrea s-o prindă dar n-o mai ajunge…
 
Plăpumioara-i albă alunecă pe podea, călduță…  
Tangoul cu ritmul auriu o cuprinde pe mândruță.  
Cu trupul gol se-ntinde, atinge dimineața,  
Se-mbracă doar cu sine, îndrăgindu-şi viața!    

Doar tinerețea-i este rochița cea mai dragă
 Spre anii bătrâneții chiar nu are vre-o grabă;  
Diamantic prin casă îi străluce trupul de zeiță… 
În sânge şi în suflet îşi caută-o cheiță…    

Plutind se-ndreaptă spre ochiul de fereastră,  
Sânii îi sărută dulce floarea aflată-n glastră.  
Apoi de după perdeaua cea fină de mătase,  
Priveşte pe stradă prin genele-i sfioase.    

-Ce-mi văd ochi? Un tânăr chipeş, preot!? 
 Prin aer plutesc vecernii pornite ca din clopot;  
-Privirea-i ațintită demult spre a mea căsuță  
Cred că mă place, poate i-am căzut drăguță…!    

Străzile prind culoare, copacii se-nverzesc,  
Mulțimi pe trotuare spre muncă se grăbesc;  
Un stol de porumbei se vântură în roate, roate… 
 Aerul primăverii lin în aripi li se zbate!   

Pe trotuar, printre oameni strecurându-se gingaş, 
Cu grijă căutându-şi drumul spre tainicul locaş,  
Smeritul preot cuprins acum de fireşti tulburări 
Îl chinuie în gânduri pe Dumnezeu, cu întrebări:    

-Tu Doamne-făuritor de ceruri, de ape şi Pământ,  
Crezi că pot să-mi mântui al castității jurământ?  
Nu pot să-mi iau de soață decât o pură floare  
Dar sufletu-mi arde spre fata ce căzută-mi pare…    

Oare nu din slăvite ceruri au căzut şi ai Tăi îngeri  
Care prin trufie şi patimi Te-au făcut să sângeri?  
Iubesc Doamne-un înger cu aripile decăzute  
Sau puritatea-i ascunsă în nimburi nevăzute?    

Un oftat adânc din suflet şi din piept îl scoate!  
Mâinecile de la rasa îi lunecă uşor spre coate  
Când palmele-i delicate se strâng în rugăciune:  
,,Tatăl Nostru” prin buzele-i neprihănite-l spune…    

Ruga e fierbinte în pronaosul întunecos şi rece!  
Doar un curcubeu firav prin vitralii trece; 
Scânteia dintr-un foc poate răspândi scântei  
Ce tremură umbrele din gânduri şi lumină idei…   

 20.03.2018 

Următoarele epistole adresate cititorilor mei vor putea fi lecturate în ultima mea carte…
Cu stimă,
Emilian Oniciuc!